Andreea plange surd, dar striga puternic…

Îmi este imposibil să descriu ce simt acum!

Am plecat de la arene cu ochii în lacrimi și așa am mers toata strada Dr.Lister. Am încheiat astăzi un capitol important și drag sufletului meu! L-am încheiat cu tristețe și furie în același timp!
De 14 ani de când vin neîntrerupt la arenele BNR pentru acest turneu am trăit aici absolut de toate! Aici am trecut de la extaz la agonia eliminării ambilor noștri jucători, Andrei și Victor în semifinalele din 2005 după ce amândoi au condus cu 1-0 la seturi, aici am avut un scurt dar drăguț dialog cu Lars Graf pe una din aleile parcului referitor la șepcuța mea cu RF, aici am fost plâns alături de Andrei la retragerea lui, aici am trăit bucuria victoriilor lui Horia în finalele de dublu, aici am stat in ploaie fără umbrele încurajându-l frenetic pe Andrei în noapte în acel meci splendid cu HT Lee din barajul Cupei Davis din 2006, atât de tare încât am plecat acasă răgușită și cu cârcei în palme din cauza aplauzelor, tot aici am suferit pt înfrângerile lui Victor, sau m-am necăjit când vedeam cum jucătorii favoriți 1 la turneu sunt eliminați fără prea mare bătaie de cap încă din primul tur, tot aici m-am minunat și enervat în același timp de maimuțărelile lui Monfils, sau am savurat la maxim supershow-urile demonstrative de-a lungul anilor!
Am atâtea amintiri legate de parcul cu platani!
Acum 14 ani când am venit prima dată, am știut, pur și simplu am știut că aici, în fiecare an, timp de o săptămână voi trăi povestea mea de dragoste cu tenisul! Cu tenisul și atât! Și asta nu are nicio legătura cu Roger! Absolut niciuna! Pasiunea mea pentru tenis a fost înaintea pasiunii pentru Roger!
Nu a contat că turneul era în septembrie sau că a fost mutat în aprilie, nu a contat că eram la muncă sau nu – îmi luam concediu și eram prezentă – nu conta că băieții noștri făceau sau nu un mare turneu, nu conta că aveam sau nu un favorit cert, eu eram aci! Turneul ăsta era oaza mea, refugiul meu din calea banalului de zi cu zi! Îl așteptam în fiecare an ca pe un concediu!
Eu nu am fost niciodată o vânătoare de fotografii sau autografe, o singură dată am dat nas în nas cu Nadia și am făcut o poză și încă o dată l-am prins pe Andrei după un antrenament și am făcut o poză. Nu pot să spun că m-am simțit confortabil, însă! Pentru că eu mi-am dorit să vin la turneul ăsta pentru tenis și atât! Pentru spectacol, pentru joc, pentru atmosferă! Eu iubesc jocul și apoi jucătorii! L-am iubit, îl iubesc și am să-l iubesc până o să închid ochii!

Tocmai de aceea am spus zilele trecute că eu mă simt acum ca și cum aș pierde pe cineva drag! Senzația asta este! Sau, ca să continui metafora, este ca atunci când spui că cineva a murit cu zile! Pentru că asta s-a întâmplat cu turneul nostru! A murit încet încet sub ochii noștri! Puțină nepăsare ici, puțină indiferență colo, puțin orgoliu la unii, puțină zgârcenie la alții, puțin din expresia „las` că merge și așa” și uite-așa am rămas fără turneu! Nu e doar vina unuia, este vina tuturor! Și în primul rând a statului român!

Noi, ca fani ai tenisului, ne plângem și plângem că am rămas fără turneu, dar…..am rămas fără spitale, am rămas fără cultură, fără sănătate, fără sport, fără învățământ! Pentru un spital inchis s-au construit 3 biserici, pentru fiecare medic plecat afară au apărut zeci de pariori și șpăgari, toate televiziunile au dat pe toate canalele înmormântarea lui Fane Spoitoru, dar câte au dat imagini de la înmormântarea lui Mircea Albulescu care a fost aproape în aceeași perioadă cu el? Suntem mereu la curent cu ce neg i-a mai aparut Cruduței sau ce operații și-a mai făcut nu știu ce mare vip, dar vedem vreodată la televizor ce copii deștepți avem și câte premii internaționale iau pentru ca apoi în viitor să meargă să crească econmiile altor țări deoarece noi nu suntem în stare să îi ținem lângă noi? Și-au bătut joc de toate și de toți! Și atunci ne mai mirăm că nu i-a păsat nimănui de turneul nostru?

Am plâns la festivitate și plâng și acum în timp ce scriu! Pe mine chiar mă doare și am și puterea să o spun, să o recunosc! Cineva a făcut o petiție pe net pentru continuarea turneului în România, câți au semnat-o? Dacă spun acum că ar fi bine să ieșim în stradă câți ar ieși?

Dăm fuga repede și pupăm moaște și ieșim cu pancarde să susținem te miri ce cauze, dar când e vorba de distrugerea noastră ca nație puțin câte puțin nu mișcăm niciunul nimic!
Am vaăzut de-a lungul acestor 14 ani aproape toți primarii și viceprimarii Bucureștiului în loje, prim miniștri, milionari, miliardari, însoțiți de familii sau tot felul de domnișoare, toți veneau ca să fie văzuți, că , nah, e trendy să te vezi la tenis! Nu e fotbal, box sau rugby! E tenis, sport elegant, cine vine aici are altă trecere! Este altfel văzut! Toți veneau și înmânau premiul, făceau tot felul de declarații belicoase și promisiuni deșarte, unde sunt toate acum? De ce azi nu a mai fost niciunul în tribună? De ce azi și ieri pe ploaia aia deasă, măruntă și rece de-ți intra până la piele am fost doar iubitorii adevărați ai tenisului în tribune? Nu ne-a speriat nimic pe unii, nu ne-a oprit nici ploaia, nici ziua de luni când unii erau la serviciu, nici nesiguranța prognozei meteo, am venit acolo conștiincioși și am strigat și am aplaudat și ne-am bucurat și am înghețat dar a fost atât de bine!
De parcă nu era de ajuns că Fernando Verdasco a plâns la final, a mai venit apoi și discursul lui Năstase, apoi al lui Enoiu plus filmulețul de pe ecran! Mulți au spus că vai ce fanfaronadă pe Năstase cu momentul de reculegere, dar zău dacă nu a avut dreptate! Chiar a murit ceva pentru care trebuie ținut moment de reculegere!
Cred că aș fi regretat toata viața dacă azi nu aș fi fost acolo! Pentru că în primă fază nu aveam cum să fiu acolo azi! Dar ceva mi-a spus, instinct, nu știu ce, dar mi-a spus că trebuie să fac pe dracu ghem să merg la arene azi, indiferent de vreme! Și am făcut și m-am dus! Sigur aș fi regretat o viață dacă nu o făceam!
După cum vedeți nici nu am pomenit de campioni! Mă bucur pentru Horia și Florin, mă bucur mult și pentru Fernando, poate victoria asta să îi dea încredere pentru viitor și să urce înapoi acolo sus în clasament unde îi este locul, ei au fost favoriții mei încă de la început, și măcar gustul ăsta dulce să îmi rămână după ziua de azi, că aventura mea de 14 ani s-a terminat cu ceva frumos!
În concluzie, ăsta este ultimul meu text despre turneul nostru! Cu părere de rău, cu durere în suflet și cu speranța că poate-poate se va găsi cineva care să găsească o rezolvare în viitorul apropiat, pentru că, cu cât va trece timpul cu atât se va uita și nu va mai interesa pe nimeni să investească în așa ceva!

Andreea Ionescu plange surd, dar striga puternic, si alaturi de ea mii si mii de romani…

Comments

comments