Scrisoare deschisă celor care iubesc tenisul românesc

Se spune că nimic nu uneşte mai mult două suflete decât o pasiune comună. Dacă nu „ardem” împreună, nimic nu are sens – nici prietenia, nici dragostea, nici bucuria construirii, nici măcar ura. Dar nu despre ură doresc să vă vorbesc, ci despre nobila patimă care ne adună în jurul sportului alb. Tenisul este pasiunea noastră comună. Suntem mulţi, foarte mulţi. Ne place să-l jucăm, să-l privim, să-l comentăm, să-l organizăm. Pentru acest simplu motiv, cu modestie, respect şi prietenie, vă adresez aceste randuri. Ca om de tenis, am reflectat adeseori, după ce am revenit în România, la starea în care se găseşte acest sport în ţara noastră, la condiţia lui organizatorică, la gelul în care funcţionează acesta la toate nivelurile, la maniera în care sunt pregătiţi juniorii, la strategia de promovare şi susţinere a seniorilor etc. După o analiză foarte atentă şi pe deplin răbdătoare, lipsită de prejudecăţi şi fără urmă de subiectivism, am ajuns la o singură concluzie: tenisul românesc, ca de altfel întreaga naţiune, are nevoie de o revoluţie de mentalitate. Una urgentă şi profundă. Ca şi societatea românească, tenisul de la noi este făramiţat. El este format din grupuri şi grupuscule de interese între care dialogul şi colaborarea au devenit aproape imposibile. Lipsa de comunicare între energiile tenisului românesc aduce cu sine, în chip evident, şi o supărătoare lipsă de transparenţă, una care dă naştere la numeroase suspiciuni. Or, nimic pe lumea aceasta nu se clădeşte în absenţa unei minime încrederi reciproce. În astfel de condiţii, chiar şi bunele intenţii (sau poate mai ales ele !) pot sfârşi prin a fi interpretate greşit.
Cu siguranţă că experienţa acumulată într-o viaţă dedicată tenisului nu se poate impune, ci doar se poate adăuga energiilor care exista în sportul alb de la noi. Sunt atât de multe energii în tenisul românesc ce se irosesc în discuţii inutile şi care dau naştere la blocaje şi frustrări, încât mă întreb dacă nu cumva cel mai ilustrativ proverb cât priveşte realităţile acestui domeniu de la noi nu este „Să moară şi capra vecinului? În perioada următoare se vor produce o serie de evenimene importante pe scena tenisului românesc: Fed Cup, turneul ATP BRD Năstase-Ţiriac Trophy, turneul WTA Bucharest Open, Cupa Davis (indiferent de faza pe plan mondial în care evoluează România), fără să mai vorbesc de participarea jucătorilor şi jucătoarele noastre de top (seniori şi juniori) la turnee importante ca Roland Garros,Wimbledon.

Pornind de la aceste evenimente, m-am gândit că am putea, printr-un efort general de voinţă şi simţire, să ne modificăm atitudinea şi să aşezăm între paranteze ceea ce ne desparte, pentru a pune accentul pe ceea ce ne uneşte: pasiunea pentru tenis. Ce-ar fi dacă toţi cei care iubim acest joc minunat să ne unim, să uităm de dezbinare şi, împreună, să reuşim să susţinem elaborarea unui suport cât priveşte noile provocări ale tenisului românesc. Să încercăm să tratăm cu aceeaşi înţelepciune reuşitele (şi mă refer la momentele Halep, Fed Cup,Tecău etc.) şi dezamăgirile (Cupa Davis, turneele masculine inviduale). Cum ar fi să scriem pe facebook multe, foarte multe mesaje de încurajare sportivilor noştri, înainte de meci, şi de felicitare sau susţinere, după partidă, indiferent de rezultat? Cum ar fi ca, după confruntări, să apărem cu bannere din care să reiasă sprijinul nostru? Cum ar fi ca în presă, televiziune, radio şi pe siteuri sau bloguri internaute să existe materiale pozitive şi lucide, de analiză şi încurajare a jucătorilor şi jucătoarelor noastre? Împreună vom reuşi cu siguranţă să schimbăm ceva, iar sportivii vor simţi această nouă direcţie. Şi poate că asta îi va ajuta să nu se mai simtă singuri.
În Franţa există mai mult de 1.200.000 de jucători licenţiaţi. Fireşte, nu sunt cu toţii „mari campioni”, dar pentru că sunt animaţi de aceeaşi pasiune pentru sportul alb, ei se simt mândri că fac parte dintr-o mare familie reunită. Au identitate şi-şi respectă blazonul. Se apără între ei şi acţionează uniţi.
Cred că în România toţi cei care ţin o rachetă în mână (şi sunt foarte numeroşi) pot să înţeleagă această stare de lucruri şi, de pildă, prin simplul gest de a se înscrie într-un club şi a obţine o licenţă la F.R.T. ar arăta că iubesc acest sport şi că doresc să recunoscuţi ca susţinători ai tenisului şi ai culorilor naţionale.
Că suntem, jucători profesionişti, amatori, „plezirişti”, arbitri, organizatori, juniori, speranţe, comentatori, ziarişti, medici, avocaţi, bancheri, oameni de afaceri, intelectuali, bloggeri etc., eu sunt convins că putem face acest gest simbolic pentru început, pentru ca apoi să colaborăm împreuna în forme structurate la dezvoltarea tenisului naţional.
Doresc să vă asigur că la vârsta mea nu fug după funcţii sau notoritate, iar acest demers este total dezinteresat în plan material. Am o statură, o biografie, un capital de încredere, sunt om independent şi mă declar fericit că mi-am regăsit libertatea de expresie, astfel încât îmi pot exprima după voia inimii propriile valori şi credinţe, unele în care cred şi pe care le susţin fără reţinere. Fireşte, pe prima prima treaptă a acestora se situează coeziunea familiei tenisului românesc. Este un ideal realizabil.
Cu multă stimă şi sinceră prietenie,
Sever Dron

Nota noastra

Ca de fiecare data, cuvintele maestrului iti merg la suflet!Este ca un maestru de scoala spirituala care iti arata calea. Persoana mea si TenisTotal fie org fie fb a militat exact pentru aceste deziderate si ii multumimi maestrului pentru ca prin vocea sa recunoscuta a pus punctul pe I. Multe fete si baieti au jucat, s-au retras , dar problema unirii in sentiment si interesul national cu care s-au confruntat nu s-a rezolvat. Si acum, ca pe vremuri, parintii si antrenorii insufla aceasta discordie intre jucatori si de aceea suntem mai departe de marile natiuni in care vocea Federatiei este sfanta! Rezultatele noastre sunt incredibile, tinand seama de conditiile pe care le avem si in care evoluam, dar potentialul tineretului nostru este macar egal cu al americanilor, nemtilor, francezilor si spaniolilor, ca sa nu spun al sarbilor, dar ei sunt mult in fata noastra si ca infrastructura si ca organizare, sau mentalitate. Cineva cu dragoste de tenis si cu dare de mana ar trebui sa organizeze o masa rotunda cu toti care sunt implicati in tenis si au discurs profesionist pentru a pune problemele la punct,pentru a ne ridica din starea in care ne aflam. Sa le chemam pe fostele jucatoare Andreea Vanc, Monica Pecheanu, Loredana Bujor, Aura Gheorghe, care acum traiesc in strainatate , pe performerii din anii 80, 90, 2000 si de acum, pentru a lecui bolile noastre, care ne impiedeca sa fim si mai buni…

Deandata ce ne cunoastem bolile se chiama ca sunt pe jumatate lecuite…

Comments

comments